Wednesday, November 25, 2015

Nepal - inceputuri

     Bucuresti - Doha - Kathmandu - Besishahar

     O venit vremea sa scriu jos pe foaie toata experienta cu Nepal, pentru ca n-o pot numi altfel decat experienta. De viata, de calatorie, de orice, nici nu conteaza, dar sigur o experienta.
     Inceputul o fost in martie, cand am cumparat biletele pentru octombrie. Noi am zburat cu Qatar Airlines si as recomanda compania din mai multe puncte de vedere, si anume ca pe langa serviciile foarte bune de care ne-am lovit, nu am avut emotii in ceea ce priveste reintoarcerea mai devreme sau mult mai tarziu decat o aveam programata, datorita crizei petrolului din Nepal.
     Planul initial era sa parcurgem circuitul Annapurna, cu un mic ocol din Upper Pisang in care sa urcam pe varful Pisang daca avem timp si conditiile meteo ne permit. Dar, n-am gasit informatii suficient de valide in legatura cu varful, cat ar costa permisul, daca avem nevoie de ghid/porter, plus alte lucruri mici care au tot intervenit, asa ca pana la urma am abandonat planul asta, si-am refacut planul in sensul ca sa facem ocol la Tilicho-tal si Annapurna base camp. In aceleasi conditii, daca avem timp si conditii meteo bune.
     Asa ca, iata-ne 4 baieti intr-o Skoda argintie, mergand spre Bucuresti si cantand cu greata "un ochi rade altu plaaaaangeeeeee", jegu ala de melodie care ne-o bantuit tot drumul, pe orice post de radio am dat. Plus o amenda pentru depasire de viteza, incasata de Marinel, timp in care cantam ca porcii melodia asta, incercand sa parem afectati. Dar in fine!
     Ne-am prezentat la aeroport sambata dimineata, care mai de care mai frumos si echipat si aranjat, mai ales subsemnatul, dupa o seara petrecuta la Cipri acasa, cu ocazia zilei lui de nastere, unde am profitat de alcool, ardei iuti si magneziu.
     Am avut noroc insa cu ardeii ca m-o pregatit pentru primul dintre cele cateva atacuri de cord pe care le-am avut pe parcurs, si anume cand, la imbarcare, am aflat cu o netarmuita bucurie faptul ca Adi si Liviu nu pot veni cu noi, din cauza ca pasapoartele lor expirau in ianuarie si februarie anul viitor, iar in Nepal este nevoie de un pasaport valabil minim 6 luni de la data primirii vizei. Asa ca, tabloul parea sa se contureze: Marinel si cu mine plecam, ei raman inca cateva zile pana-si rezolva rapid un pasaport temporar de 1 an, zboara cel mai devreme marti, deci ne vedem de-abia miercuri acolo...
     Spre norocul nostru, o domnisoara foarte simpatica de la compania aeriana ne zice ca incearca sa discute cu colegii lor din Nepal, si sa-i informeze pe politistii de frontiera de acolo despre situatie. Lucru infaptuit si confirmat dupa cateva minute. Asa ca, daca cumva cititi undeva pe net anumite conditii pentru a intra intr-o tara, as sfatui sa respectati intocmai, nu de alta, da io eram antrenat cu inima de cu o seara inainte, si nu stiu daca toata lumea are noroc din asta. Asa ca, am inceput cu dreptul si am avut noroc cu Qatar Airlines.
     Zborul pana in Doha o fost de vreo 4 ore, in care am trecut peste Marea Neagra, Turcia, Iran, Golful Persic si Dubai. In Doha aveam de asteptat vreo 13 ore, asa ca am primit cazare intre legaturi. O fost nesperat de bine lucrul asta, ca ne gandeam ca ce naiba facem atatea ore in aeroport. Doar 3 dintre noi am avut norocu asta, Adi din pacate n-o reusit sa vina si el, din cauza ca pasaportul lui ii temporar, pe un an de zile, si nu poate primi acces in Qatar.
     Asa ca o masina ne-o luat de la aeroport, si ne-o dus pana la un hotel de 4 stele, cu cina inclusa care o insemnat un bufet suedez de mancare indiana. Care iar o fost foarte bine venit. Alaturi de tot ce o insemnat luxul aferent Qatarului. Adica covor in aeroport, parfum in lift pe care l-am suspectat a fi ceva Armani sau alta firma, fiecare cu camera lui cu pat dublu si mai ales prima data cand am vazut o toaleta cu dus langa ea. O inventie de altfel pe care am apreciat-o la adevarata valoare, si de care m-am indragostit iremediabil, daca pot sa zic asa.
     Dupa cina, am iesit sa dam o tura pe malul apei, sa facem niste poze, si in general sa ne minunam de cladirile pe care le vedeam de partea cealalta a apei.











 Dimineata am primit telefon de desteptare, asa ca dupa o ora de cand am fost treziti, o masina ne astepta la scara, sa ne duca la aeroport, de unde l-am recuperat de Adi si-am mai zburat 4 ore pana in Kathmandu.
     Zborul o fost din nou placut, am apucat sa vedem niste piscuri foarte inalte pe masura ce ne apropiam de Nepal, piscuri ce se vedeau foarte clar prin contrast cu pacla de umezeala ce se putea observa mai jos.
     Daca socul cultural o fost impresionant cand am ajuns in Doha, nu o fost deloc mai prejos cand am ajuns in Kathmandu. Pentru ca, pista pe care am aterizat avea o groapa. Apoi, asteptatul la coada pentru primirea vizei, si primul contact cu ceva ce citisem pe net: "In Nepal, nimeni nu se grabeste". Apoi, schimbatul banilor, si mirosul lor atat de puternic si de urat. Si din nou atac de cord, sperand ca ceea ce se discutase cu o zi inainte sa fie inca valabil, si anume posibilitatea ca cei doi consemnati sa poata intra in tara.
     Cand l-am vazut pe Adi c-o trecut, un ochi radea si unul plangea. Pentru ca Liviu nu se mai dadea dus de la politistul de frontiera. Care o chemat un coleg sa priveasca in monitor. Pe urma o mers amandoi cu pasaportul lui undeva in spate, pe urma o venit inapoi. Dupa aceea o dat vreo 2-3 telefoane, iar la calculator, iar la Liviu. Asta din cauza ca, chiar daca era trecuta clara data expirarii pasaportului, codul de mai jos era gresit, astfel ca pasaportul figura ca expirat de 5 ani deja. Asa ca, din nou, un lucru de verificat la ridicarea pasaportului. Nu de alta, dar ii chiar pacat sa afli cand deja vrei sa intri in tara unde te-ai pornit. Si mai ales, daca tara aia ii undeva catre vest, sansele scad dramatic de intelegere, cum o fost cazul nostru.
     Dar iata-ne trecuti pe toti 4 de poarta, am mers de ne-am luat bagajele, am iesit din aeroport si-am asteptat sa-l recunoastem pe tipul care ne astepta sa ne duca la hotel. L-am identificat destul de rapid, ne-am suit in masina, drumul o pornit lin si frumos, noi eram mirati ca nu stiam ca in Nepal se conduce pe partea stanga, o curba la stanga cu o poarta mare si Welcome to Nepal, dupa care am dat intr-o intersectie in care se circula din toate partile, cu de toate vehiculele, fara vreo noima aparte, cu un milion de claxoane de peste tot, si in timp ce ma gandeam oare cand o sa gasim o portita sa iesim de-acolo, soferul dupa o asigurare de fix 1.4 secunde o luat-o din loc. Recunosc ca mi-o mai cauzat un preinfarct treaba asta, neavand habar ca chestiile alea de le vezi la tv sau la alti cunoscuti care-au mai fost in Asia is de fapt mult mai hardcore traite pe viu.
     Am stat in Thamel, la hotel Himalaya Yoga, unde am facut rezervare de pe booking.com. Pentru standardele nepaleze, ii un hotel destul de ok, care ne-o asigurat un pat si-un dus cald destul de ok. Asa ca dupa ce-am rezolvat lucrurile astea, am iesit sa dam o tura prin Thamel, sa mai facem ceva cumparaturi, daca ii cazul, sa mancam un Dal Bhat si sa bem o bere.





A doua zi am mers sa ne rezolvam actele si permisele pentru circuit. Am tocmit si o masina de la hotel, lucru care nu l-as mai recomanda acum, pentru ca in asta se plateste si comisionul hotelului. Iar, asa cum aflasem cu o seara inainte, in Nepal totul se negociaza. Pana si faptul ca am luat o cutie de chibrite de la un magazin unde asa ceva nu era de vanzare o trebuit sa stam 3 minute sa negociem un pret derizoriu.
     Ne-am readus aminte la oficiul de turism ca in Nepal nimeni nu se grabeste, asa ca am asteptat sa apara o doamna care sa ne scrie permisele si sa ne lipeasca pozele aferente. Lucru foarte important de stiut, si anume sa ai pregatite 5 poze. Daca chiar nu sunt, se pot face si la fata locului, nu-i problema.
     O data ce ne-am vazut cu actele in mana, ne-am intors la hotel, unde soferul ne astepta impasibil, desi intarziasem o ora jumate fata de cat ii zisesem initial. Dar, nu ii asta un stres, din cauza ca, asa cum am mai zis, nimeni nu se grabeste :)
     Drumul pana la Besishahar o durat 5 ore si 4 preinfarcturi, din cauza ca am stat in fata. Si zic asta multumita depasirilor in varf de panta, curba fara vizibilitate, curba in timp ce pe contrasens vine alt vehicul, si in general depasiri cam oricand un om sanatos la minte nu depaseste. Dar o fost un bun antenament de intelegere al traficului din Nepal, cel putin. Am oprit pe drum cat o mancat soferul si noi am baut o bere, apoi am urmat drumul spre destinatie intr-un cadru relativ exotic, cu jungla, bananieri, liane si tot felu de sunete pe care le-as atribui la niste vietati de care io n-am mai vazut.

















     La Besishahar am tras la primul hotel pe care l-am vazut, unde am si mancat de altfel, timp in care am relationat cu Sadu. Inca nici acum nu stim daca era fetita sau baietel, din cauza ca nu vorbea mai deloc, iar parintii/bunicii lui prea putina engleza. Noi am presupus ca-i fetita. Dar i-am dat bomboane, si ea si-o ascuns titirezul de noi peste tot, dupa care ne punea sa i-l gasim. Asa ca am facut asta pret de o bere, dupa care ne-am pus la somn lejer.