Monday, July 16, 2018

Iar in Rodnei

     Nu prea cred ca am prea multe cuvinte de scris, dupa 2 ani in care nu am facut asta, si mai ales dupa 2 ani in care nu am fost aproape niciunde. Si nu am fost niciunde pentru ca o foarte lunga perioada, toate locurile unde am fost si aproape turele pe care le-am facut, le-am facut cu Andreea. Iar in astia 2 ani nu am mai fost cu Andreea. Si nu ma refer in ture, ci in general. 
     Asa ca mi-am luat inima-n dinti si-am plecat doar eu cu Becks in Rodnei, unul din locurile mele preferate, de care ma leaga cele mai faine amintiri si ture, fiind si locul unde am mers de cele mai multe ori impreuna, ba mai exact si ultimul loc si ultima tura impreuna tot acolo fiind, acum 2 ani si-un pic. 
     O fost...cel putin interesant, sa zic asa. Dar aici pun poze, nu scriu despre cum ma simt, asa ca am urmat tiparul al atator alte ture: trezit cu noaptea-n cap sa prind rasaritul in creasta, apoi plimbat prin creasta fara un scop precis, doar incercand sa ma bucur, atat cat puteam, de munte. Pozele, aici mai jos. :)




















Monday, July 4, 2016

Bujori de munte in nordul carpatilor orientali

     Sau in alte cuvinte, am urcat iar in Rodnei sa vedem daca is infloriti rhododendronii. Si erau. Nu ca in alti ani, da erau. Am mers de vineri seara, pentru ca sa evitam caldura infernala care era cel putin in Cluj, asa ca pe la 22:30 eram la manastire deja, si dupa alte 10 minute de aranjat rucsascu, am luat-o la pas spre cabana meteo, unde-am ajuns in jur de 1.
     O fost fain ca era asa racoare, si ma bucur ca am ales sa mergem la ora aia. Asa ca am stat la un vin si pe urma somn, iar a doua zi am urcat pe Piatra Alba, am coborat pana la taurile Buhaescu dupa care am urcat pe Pietrosu, planuind sa stau pana la apus. Dar, incet incet din toate partile o inceput sa se formeze nori, asa ca dintr-o data nu s-o mai vazut nimic, iar cand am auzit ca tuna tot mai aproape, am coborat fain frumos si repede spre cabana. Si cam asta o fost tot, iar pozele ce le-am facut is aici mai jos.


























Wednesday, January 20, 2016

Nepal - la final

Pokhara - Kathmandu - Doha - Bucuresti
   
     Cam toate lucrurile relativ importante si sa zicem in graba au loc dimineata in Nepal. Asta din cauza ca de fapt, nefiind nici o graba, ii mai bine sa mergi de dimineata undeva, pentru ca s-ar putea sa dureze 1 ora sau 9.
     Stiind astea, ne-am dus dis de dimineata in statia de bus din Pokhara, sa luam tourist bus catre Kathmandu. O fost primu si singuru bus care semana cu ceva ce stiam si noi de dinainte, unde nu statea nimeni in picioare sau inghesuit, si unde parca parca aveai loc. Nu zic, c-o fost frumos, da parca ca experienta o fost mai fain cum calatorisem zilele precedente.
     In Kathmandu am stat iar la acelasi hotel din Thamel, Himalaya yoga. Iar in cele doua zile in care am mai stat acolo, am fost in una din ele la templul maimutelor iar in rest, am fost la cumparaturi, mancat si seara in carciumi la formatii de cover, beri si narghilele.

     












     Asa ca ultima vineri seara ne-am mai distrat un pic cu baietii, am mai dat un whist, am facut glume proaste unu cu altu si ne-am propus ca peste 2 ani (la anu adica, in 2017), daca om putea si suntem puternici si frumosi, sa vizitam impreuna Chile si Patagonia, ca ne-o placut sa calatorim impreuna, si de distrat ne-am distrat de numa. 
     Sambata dimineata am taiat-o la aeroport, de unde am zburat catre Doha, unde iar am fost primiti intr-un hotel foarte fain si luxos. Asa ca ne-am cinstit cu un dus si mancare, dupa care am iesit din nou la o tura prin oras. De data asta si cu Adi, care o fost lasat sa intre in Doha. De ce nu s-o putut si prima oara...asta nu stim. 
     In Doha m-am intalnit cu o fosta colega de clasa din generala, Anca, cu care am dansat la toate serbarile din clasele 1-8, atat in costum popular cat si modern...cred. Si-i multumesc cu ocazia asta c-o venit sa ne vedem si sa mai stam la o poveste, ca nu ne mai vazusem cam de prin vremea liceului. 
     Apoi, duminica, zbor pana la Bucuresti, unde ne-o asteptat Cipri cu lacrimi in ochi. Nu stiu de ce le avea, da poate erau de la curent, habar n-am.








    Iar de la Bucuresti, am plecat spre Cluj cu o mica escala la Sibiu sa-l lasam pe Adi, da nu inainte de a manca o zama de fasole pe drum undeva, ca ne era foame de niste porc. 
     Deja o trecut 2 luni de cand ne-am intors, si aparent o luat ceva timp sa scriu toate astea, asa, cat am putut si mi-am adus aminte. Dar cred ca cel putin o data pe zi imi aduc aminte de calatoria asta foarte faina pe care am facut-o, de oamenii absolut minunati pe care i-am intalnit acolo, si aici ma refer in general la nepalezi. Sau la faptul ca inca nici acum nu pricep cum pot niste oameni atat de saraci, care cel putin cum i-am vazut noi, de-abia isi duc viata, pot fi atat de primitori, zambitori, calzi si prietenosi. Sau ca de cand m-am intors aproape de fiecare data cand imi vine cate-o faza in care m-as cam plange sau nu-mi convine ceva, imi revin aproape instant cand imi aduc aminte ca de fapt ajunge faptul ca nu ma doare nimic ca sa fie o zi buna, iar ca toate restul is cu adevarat neimportante. Si ca poate n-ar fi rau daca nici n-ar trebui sa-mi aduc aminte de asta, ci sa fie pur si simplu asa. 
     Iar faptul c-am cunoscut alti 3 oameni cu care ne-am simtit atat de in largul nostru, cu care am putut face glume proaste dar si sa povestim fain, o fost cu atat mai bine. Cu siguranta o sa mai merg in Nepal, is atat de multi munti de vazut acolo, atata frumusete si atatia oameni faini, incat ar fi pacat sa nu o fac. 
     Asa ca, cam asta o fost. Namaste, Nepal!