Parang

In timpul cat o trecut de la Mont Blanc, nu s-o intamplat prea multe. Am avut o tentativa esuata de Rodnei, in care ploaia si furtuna ce-o pornit fix dupa ce-am ajuns m-o alungat inapoi acas.
Pe urma, am avut oaresce zile libere, de care am profitat pe la cabana.
Dupa aia in august am fost la 2X2 Race in Fagaras, 46 de km, cu 4000+ m diferenta pozitiva de nivel, impreuna cu Cipri cu care am facut echipa, plus Dani si Tibi cu care am mers in paralel, si Silviu cu Laura care ne-o luat-o bine in fata, dar ce mai conteaza asta? O cursa grea dar tare faina, pe care am reusit s-o terminam in timp util, ca si-asa nu am vrut sa luam vreun loc pe podium. Cu multumiri speciale Adi si Liviu pentru sandwich-urile pe care le-am primit la intoarcerea de pe Negoiu, cred c-o fost printre cele mai bune mancaruri mancate de mine.

Pe urma am stat la Rastolita o saptamana, unde-o fost tare bine, lejer, numa cu animale, cateva ture de alergat plus un dus-intors pana la Toplita cu bicicleta alaturi de Puiu, care iar o fost bine.

Si, ajungem si la Parang, o tura de 3 zile foarte frumoasa si care mi-o picat nemaipomenit de bine, din cauza ca o fost si frumos chiar daca frig, ca o fost gol muntele si n-am vazut pe nimeni si pentru ca Parangu ii un munte frumos, drept sa zic.
Am mai fost acum 3 ani, insa am urcat din Petrosani atunci. Vremea n-o fost ok insa, am prins ceata si chiar si ninsoare. Acuma insa, am pornit joi dimineata spre Transalpina unde-am lasat masina cu o oarescare strangere de inima. Am mers pe traseul marcat cu dunga rosie care se vede din drum si pe care scrie Lacul Calcescu si Parangul Mare. Marcajul asta duce de fapt pe varful Parangul mare. Ca sa ajungi in caldarea Calcescu si implicit la lacurile din caldare, se merge pe marcajul de triunghi rosu care apare la un moment dat in creasta. Coboratu ii un pic agresor in sensu ca ii un pic de grohotis, da cu atentie se ajunge lejer jos la cele doo lacuri pe numele lor Vidal si ala mai mic Pencu.
Mai jos era Calcescu, da cam batea vantu, si parea sa fie mai ok aici sus. Am gasit niste jnepenis taiat anterior ce cineva, care era si cam uscat, si-o fost numa bun de facut un foc de incalzire.
A doua zi, trezitu de dimineata pentru poze o venit si cu niste gheata pe cort. Asa ca am luat mai multe straturi, si-am purces inspre facutu de poze. Pe la 9 jumate o ajuns si soarele in caldare, asa ca am luat micu dejun, am mai dormit un pic, dupa care am urcat in creasta si-am mers vreme de 3-4 ore pana pe varful Piatra Taiata. Un traseu ca o plimbare, frumos, cu vreme buna si peisaj fain.
Am coborat din coama pe langa Zanoaga Mare si inapoi la Calcescu.

A treia zi de dimineata o fost la fel cu gheata, mic dejun, poze, si coborat la masina. Am cautat ceva locuri de campare pe langa drum, ca se apropia deja seara, si nu am gasit mare lucru, asa ca in Ohaba de sub Piatra am facut o stanga strategica spre Nucsoara si Salasu de Jos. Pe marginea drumului am vazut un semn catre Fanatele cu Narcise, unde am gasit un loc minunat de intins cort si dormit, plus un cer cu multe multe stele.

Ultima zi am mai dat o fuga pana la Sarmizegetusa Regia, loc unde n-am mai fost niciodata. Nu am facut nici o poza, pur si simplu nu am avut chef de asta, insa recomand de mers, ca ii fain.
Si cam asta o fost.

Mont Blanc - la final

Iata ca in decursul zilei de azi am aflat si ce era cu cei doi baieti care au trecut pe langa noi alergand atat se suav: http://www.chamonix.net/english/news/new-mont-blanc-record-kilian-jornet
Suspectez faptul ca se antrenau pentru tentativa de azi, se pare reusita pentru Kilian doar, pentru ca celalat alergator o cazut intr-o crevasa. Si cu toate astea, l-o ajutat, si chiar si-asa o reusit un timp record de 4:57. Fantastic!
Dar sa revin la oile mele.
Am plecat asadar joi dimineata din Franta pe o vreme urata, insa dupa ce-am trecut in Italia, de partea cealalta a muntelui, soare, senin, 24 de grade... ce mai, minunat. Am tras asadar pe dreapta sa facem oaresce poze, dupa care ne-am hotarat sa mergem direct acasa, fara sa mai oprim sa dormim pe nicaieri.

Cu toate astea, cand am trecut pe langa Trieste, ne-am dat seama ca ar fi chiar pacat sa nu ne dam jos de pe autostrada si sa ne arucam una in mare, sa serbam cumsecade diferenta de nivel. Lucru foarte, da foarte usor de facut.

De la Trieste nu ne-am mai urcat pe autostrada, iar la intrare in Slovenia am fost trasi pe dreapta de politie. Credeam ca din cauza ca nu am oprit la un stop, da se pare ca dupa ce s-o uitat la acte, ne-o lasat sa mergem mai departe, noi nefiind cautati pentru nimic penal.
Drumul o fost cam greu, am condus intr-una pana in tara, si dupa Arad am tras vreo ora pe dreapta sa mai dom si io, ca eram deja terminat. Baietii la fel, un somn bun, dupa care am continuat la Sibiu si ulterior la Cluj. Am ajuns acasa vineri pe la 18, dupa ce joi la 9 plecasem din Franta. Suspectez ca am atipit de vreo cateva ori pe drum, da Doamne-ti multumesc ca nu am patit nimic.

Stiu ca am scris cam mult, da o fost prima experienta de genu asta pentru mine si nu doar pentru mine. Si m-am gandit ca cine stie, asa cum eu am citit la altii si-am aflat lucruri, poate pot intoarce serviciul in eter. Lucrurile bune ce le-am facut...nu stiu sa le numesc. Stiu ce-am gresit in schimb: lipsa de odihna si lipsa hidratarii corecte. Am plecat 3 oameni cu 3 litri de lichide, si ne-am intors inapoi cu peste 1l de apa. Nu asa trebuie. De stiut pe data viitoare.
Echipamentul ce l-am folosit consta din: rucsac maxim 40l, coltari, piolet, ham, semicoarda 30 m, doua carabe de om, bocanci tehnici, ciorapi grosi, strat izolator (pantaloni si bluza), un polar subtire si deasupra un softshell, sapca si casca, manusi subtiri si manusi groase. In rucsac am avut o geaca si-o pufoaica, bidonu de apa, aparatu foto, si multe geluri, ciocolate si alte asemenea. O fost un rucsac foarte usor, si nici nu vad de ce ar fi nevoie de mai mult, pe ruta Gouter cel putin.
De mancare pentru toata excursia am avut supe la plic, paste la plic, branza, nelipsita slanina afumata de la ai mei (foarte buna pentru energie si gust ce-l poate da mancarii), salamuri uscate, cascaval... si cam atat imi vine in minte. As zice ca orice ii de luat pe munte in mod normal, merge si-aici, ideea ii sa fie cat se poate de usor.
In rest, un minim de cunostinte de umblat la coltari si piolet, si rezistenta. Tura nu-i atat de grea tehnic, pe cat ii de anduranta si diferenta de nivel, si trebuie tratata ca atare, si nu doar ca o plimbare lunga si placuta.
Multumim mult de tot pentru ajutor si sustinere (in ordine aleatoare) Fortech, Strindberg, Nootka si Aghi, Baiu pentru primus, Cata pentru completarea de echipament lipsa, Paul si Cabana Lomas, Florin pentru coltarii lui Liviu, Radu si Angela pentru casca rosie aia faina, si nu in ultimu rand celor dragi ca o avut rabdare cu noi.
Pe tura viitoare.

Mont Blanc - partea 3

Noaptea de luni spre marti...n-am prea dormit-o, drept sa zic. Tot agitat, inca era lumina afara, gandurile imi tot fugeau: oare o sa putem sa facem asta? o sa reusim? sper sa nu patim ceva! Toate astea se amplificau in momentul in care mai auzeam cate o cadere de pietre, care suna extrem de tare, ba se mai rupea (cred) cate o bucata de zapada si cadea cu un zgomot asurzitor.
Asa ca dupa o foiala de vreo 40 de minute bune, cred ca am reusit sa atipesc ceva ceva, tot mai trezindu-ma la bubuituri. Baietii mi-au zis ca la fel o fost si in cazu lor. Dar am reusit sa dormim cam o ora buna, asa cand, pe la 12 deja niste cehi din cortu de langa noi o facut ochi, si o inceput sa se echipeze. Fapt care n-o ajutat foarte mult inspre posibilitatea continuarii somnului in conditii normale, asa ca urmatoarea ora jumate o trecut intr-o stare tot asa, vegetativo-iepureasca. Am aflat ulterior ca, din nou, nu doar pentru mine.
La 1:30 ceasu o sunat, si daca oricum nu prea dormeam, nu am mai amanat trezitu. Fiind langa iesire, m-am incaltat rapid, geanta imi era facuta de cu o seara inainte, si-am iesit afara. Tocmai pleca o echipa de langa noi formata din 3 oameni, iar traseul era plin plin de luminite. Am incercat sa fac o poza, da fara trepied...degeaba.
Nu stiu cum am facut si ce am facut, da ne-am miscat totusi cam greu, asa ca pe la 2 jumate, cam asa, eram echipati, legati, si-am luat-o la picior spre Gouter. Eram ultimii care am plecat in calupul respectiv.
Dupa vreo 10-15 minute, am ajuns la Grand Culoir, Adi o trecut primul, Liviu al doilea, si io am facut un joc de picioare asa fain, incat am ramas blocat chiar cand sa trec. M-am uitat in jos si cum nu prea am vazut nici un capat, m-am speriat un pic, da am schimbat cat am putut de repede picioarele intre ele, si trecut am fost. Oricum zapada era buna, tinea coltaru bine cand de implantai in zapada. Am ajuns la capatul culoarului, am dat jos caraba de pe fir, si-am inceput o urcare destul de sustinuta inspre refugiu. Cand inca nu eram ajunsi la refugiu, se crapa deja de ziua, iar eu incepeam deja sa resimt efectele de altitudine. Plus oboseala.
Am ajuns la vechiul refugiu Gouter, iar in dreapta refugiul nou si proaspat construit se uita asa, gingas, asa ca ne-am indreptat pasii incolo.
Ne-am descaltat, am luat slapii in picioare, iar io am picat pe-o banca tremurand ca o gelatina, intr-o stare de adormit/frig/foame/sete. In timpul asta baietii s-o dus pana la baie si au inceput sa manance un pic, ceea ce am facut si eu, si asta m-o mai pus pe picioare. Dupa cam o ora de stat la Gouter, ne-am echipat, si-am pornit mai departe, nu inainte de a afla de la un jurnalist francez cu care am intrat in vorba ca refugiul asta nou era construit inca de anul trecut, dar de folosit, au inceput sa-l foloseasca doar de o saptamana, el fiind acolo sa scrie un articol despre toate astea. Ne-o intrebat doar de unde suntem, daca am mai fost in zona, dupa care ne-o dorit succes si-o plecat inapoi la caldura.
Iesind am dat de vreme foarte buna, soare, aproape ca la mare, cu mici diferente. Ne-am dezlegat de-aici, si am urcat fiecare cam in ritmu lui. Am observat ca in ceea ce ma priveste, pot urca doar intr-un ritm mai lent, ca nu-mi gaseam nicicum suflul, si nu eram ferm convins daca ii din cauza altitudinii sau anii de fumat se vad asa un pic.
Si tot asa incet incet, am ajuns pe Dome de Gouter, de unde deja ni se asternea in fata Mont Blanc, refugiul Vallot, cocoasa de balena cum ii numita a crestei Bosses si o gramada de lume, unii care urcau, altii coborand deja. Cam asta o fost momentul in care un ghid cu doi clienti ne-o atras atentia sa ne legam in coarda, ca sunt crevase in zona, fapt care l-am indeplinit intocmai.

Tot cam de-aici o inceput si Adi sa se resimta din cauza altitudinii. Asa ca, intr-un ritm...interesant, in care ba el se oprea, ba eu. am urcat pana la refugiul Vallot, unde am decis sa intram, sa ne mai revenim un pic, si sa si luam un energizant, o stafida, si ce mai gaseam in rucsac. Chiar inainte sa intram, m-am speriat una ca lumea de tot, vazusem cum pe creasta Bosses, doi din cei trei membri ai unei echipe alunecasera si-o facut vreo 4-5 rostogoliri si lovituri totodata, pana o reusit sa se opreasca intr-un final. S-o si pus in fund, si i-am vazut stand asa cam jumate de ora, pana am presupus ca si-au revenit din soc, si-au putut continua mai departe.
In Vallot is cam 12 locuri in total, si ii folosit exclusiv ca refugiu, adica in caz de vreme rea sau alte urgente. Nu aveam nici un chef nici de apa, nici de mancat ceva, noroc cu insistentele venite din partea lui Liviu am bagat fortat niste batoane de ciocolata plus apa, si bine-am facut, ca m-o mai pus un pic pe picioare. Adi nu era nici el foarte ok, da imi parea mai in regula decat mine.
Cred ca am stat si aici vreo 30-40 de minute, si nu eram singurii, asa ca ne-am imbarbatat, si-am iesit din refugiu cu destinatia finala luata la azimut.
Urcusul o fost destul de greu, cred ca o data la maxim 10 pasi simteam nevoia sa ma opresc, iar la urmatorii 10 se oprea Adi. La un moment dat Adi s-o pus pe jos, sa-si mai traga sufletu, il auzeam pe Liviu ca sufla si el mai greu decat de obicei, iar io ma sprijineam bine de tot in piolet, cand, din spate, apar doi baieti imbracati in pantaloni mulati de alergat, cu ceva incaltari de alergat Salomon care scartaiau tare pe zapada, de parca erau facuti din cauciuc, cu o gecuta subtire pe ei, si in alergare ne depasesc foarte gratios. La cateva minute dupa ei, inca o fata, in acelasi echipament, dar cu aceeasi atitudine, o facut acelasi lucru, tot in alergare.
Am ramas absolut stupefiat, nu imi dadeam seama cum pot oamenii astia sa alerge la altitudinea asta, iar noi de abia ne trageam picioarele dupa noi, dar ma gandesc ca nu erau la prima isprava de genul asta, mai ales ca in traseu erau un tip care parea sa-i filmeze in timp ce alearga.
Asa ca, din mila, si sa nu-i facem de rusine, ne-am continuat pozitia pana ne-am mai revenit, si i-am dat din nou la deal.
Am mai avut un moment cam la 20 de m sub varf in care ne-am oprit din nou, pentru ca Adi se simtea din ce in ce mai rau, si asta o fost momentul care o coincis cu una bucata borala a lui, care l-o pus pe picioare ce-i drept, plus am observat si eu ca din lipsa de aer ca lumea plus moaca inghetata de la vant, nu prea puteam articula cuvinte, ceea ce mi-i s-o parut foarte interesant.

Dar ne-am dus mai departe, si-o data ce ne-am vazut pe varf, parca totul o disparut instant.
Se vedea foarte foarte frumos de sus, chiar daca se stransesera ceva nori, ca era deja la amiaza. Nu am vazut Matterhornul, dar vedeam spre Franta, Italia si cred ca si un pic din Elvetia.
Ne-am facut cateva poze, ne-am uitat spre Aiguille du Midi, ne-am imbratisat, si aveam asa o stare de bine si de...frumos, ne-am simtit tare tare bine ca am reusit sa urcam fara probleme. Am mai facut o poza cu Fortech, una cu steagul Romaniei, ne-am aruncat privirile cat am putut peste tot, sa nu uitam, si dupa vreo 25-30 de minute am inceput coborarea inspre cort.

                                       

Drumul inapoi necesita un pic de atentie pe creasta foarte ingusta care ii Bosses, ii asa o burta care nu are vizibilitate in partea de jos a ei, si asta o poate face sa para mai periculoasa, insa cu atentie si incet, se coboara fara nici o problema.
Cam cand am ajuns la Vallot, Adi se simtea destul de rau, asa ca am intrat si de data asta am stat o ora buna, timp in care el o mai atipit, iar Liviu si cu mine am mai povestit si ne-am recuperat si noi putin.
Cand am plecat de-aici, s-o asezat o ceata destul de densa, care pe alocuri mai permitea o raza de lumina, insa nu batea vantul si urma nu s-o astupat, asa ca am coborat fara probleme spre Gouter.
Ne-am oprit din nou la Gouter ca sa mancam ce mai aveam prin traista, si eventual o omleta, insa la 12 euro omleta...am luat doar o apa la 7 euro sticla (aprovizionarea se face cu elicopterul, deci ii de inteles de unde pretul atat de ridicat). Acolo am aflat ca pe a doua zi se anunta ninsoare si vreme in general rea, asa ca ne-am echipat inapoi, si am coborat si ultima portiune, o descatarare mai lina, asa, unde erau cabluri, si cu atentie in rest.

De mentionat ca am facut si aici vreo 2 ore si ceva, asa ca pe la 8 jumate seara eram deja la cort inapoi, dupa 18 ore in total de urcat pe varf, repaus, si asa mai departe.
Io eram lihnit de foame, si dupa ce-am dat telefoane acasa sa asigur ca totu ii ok si ca n-am murit, pe cand m-am intors la cort, baietii o zis ca si lor li-i foame, da li-i prea somn ca sa mai facem de mancare. Asa ca...minoritar fiind, m-am bagat si io la somn.
Cred ca previziunea de vremea rea o venit mai repede, sau nu stiu, cert ii ca toata noaptea o batut vantul si o nins ca tare de tot, fapt care iara nu ne-o lasat sa dormim ca lumea, da ce mai conta dupa alta noapte nedormita inainte, ca doar de-aici doar coboram.
Miercuri dimineata ne-am trezit pe la 8, am adunat cat am putut de repede si nu fara victime, in ideea in care io fiind ultimul mi-am udat absolut tot ce aveam la mine, dupa care am coborat mai in picioare, mai pe fund ca era mai rapid spre Nid d'Aigle, de unde am mers cu tramvaiul pana in St. Gervais tot in ceata si intr-o vreme usor mohorata, fara sa mai apucam sa vedem nimic.
Ajunsi jos ne-am repezit la primu fast food unde-am bagat cate un kebap care o intrat cam greu la toti trei, in sensu in care inghiteam toti cam greu, am trimis vederi acasa si am fost si la o alimentara de ne-am aprovizionat cu mancare si niste beri binemeritate.

Am gasit campingul din Passy, de pe malul lacului, unde ne-am cazat (18 euro pentru 3 persoane, plus 20 de euro pentru accesul masinii, 20 de euro care ii primesti inapoi la plecare). Dar, ii tot dadea cu ploaie, asa ca ne-am pus pe tarnatzul unui bungalow sa mancam, sa bem berile si sa povestim, si acolo am petrecut si noaptea, din caza ca ploaia nu se oprea, iar eu aveam cam totul ud, chiar daca pusesem la uscat mare parte din lucruri.
Joi dimineata o venit cu o vreme la fel de mohorata, asa ca am asteptat pana la ora 9 sa se deschida receptia, pentru ca eram vorbitori de engleza. Daca priviti mai jos in poza programul, ii diferit pentru francezi si pentru restul.

Ne-am recuperat cei 20 de euro, dupa care ne-am indreptat inspre Tunnel du Mont Blanc.
Dar drumul spre casa si concluziile, data viitoare.