Asa ca dupa o foiala de vreo 40 de minute bune, cred ca am reusit sa atipesc ceva ceva, tot mai trezindu-ma la bubuituri. Baietii mi-au zis ca la fel o fost si in cazu lor. Dar am reusit sa dormim cam o ora buna, asa cand, pe la 12 deja niste cehi din cortu de langa noi o facut ochi, si o inceput sa se echipeze. Fapt care n-o ajutat foarte mult inspre posibilitatea continuarii somnului in conditii normale, asa ca urmatoarea ora jumate o trecut intr-o stare tot asa, vegetativo-iepureasca. Am aflat ulterior ca, din nou, nu doar pentru mine.
La 1:30 ceasu o sunat, si daca oricum nu prea dormeam, nu am mai amanat trezitu. Fiind langa iesire, m-am incaltat rapid, geanta imi era facuta de cu o seara inainte, si-am iesit afara. Tocmai pleca o echipa de langa noi formata din 3 oameni, iar traseul era plin plin de luminite. Am incercat sa fac o poza, da fara trepied...degeaba.
Nu stiu cum am facut si ce am facut, da ne-am miscat totusi cam greu, asa ca pe la 2 jumate, cam asa, eram echipati, legati, si-am luat-o la picior spre Gouter. Eram ultimii care am plecat in calupul respectiv.
Dupa vreo 10-15 minute, am ajuns la Grand Culoir, Adi o trecut primul, Liviu al doilea, si io am facut un joc de picioare asa fain, incat am ramas blocat chiar cand sa trec. M-am uitat in jos si cum nu prea am vazut nici un capat, m-am speriat un pic, da am schimbat cat am putut de repede picioarele intre ele, si trecut am fost. Oricum zapada era buna, tinea coltaru bine cand de implantai in zapada. Am ajuns la capatul culoarului, am dat jos caraba de pe fir, si-am inceput o urcare destul de sustinuta inspre refugiu. Cand inca nu eram ajunsi la refugiu, se crapa deja de ziua, iar eu incepeam deja sa resimt efectele de altitudine. Plus oboseala.
Am ajuns la vechiul refugiu Gouter, iar in dreapta refugiul nou si proaspat construit se uita asa, gingas, asa ca ne-am indreptat pasii incolo.
Ne-am descaltat, am luat slapii in picioare, iar io am picat pe-o banca tremurand ca o gelatina, intr-o stare de adormit/frig/foame/sete. In timpul asta baietii s-o dus pana la baie si au inceput sa manance un pic, ceea ce am facut si eu, si asta m-o mai pus pe picioare. Dupa cam o ora de stat la Gouter, ne-am echipat, si-am pornit mai departe, nu inainte de a afla de la un jurnalist francez cu care am intrat in vorba ca refugiul asta nou era construit inca de anul trecut, dar de folosit, au inceput sa-l foloseasca doar de o saptamana, el fiind acolo sa scrie un articol despre toate astea. Ne-o intrebat doar de unde suntem, daca am mai fost in zona, dupa care ne-o dorit succes si-o plecat inapoi la caldura.
Iesind am dat de vreme foarte buna, soare, aproape ca la mare, cu mici diferente. Ne-am dezlegat de-aici, si am urcat fiecare cam in ritmu lui. Am observat ca in ceea ce ma priveste, pot urca doar intr-un ritm mai lent, ca nu-mi gaseam nicicum suflul, si nu eram ferm convins daca ii din cauza altitudinii sau anii de fumat se vad asa un pic.
Si tot asa incet incet, am ajuns pe Dome de Gouter, de unde deja ni se asternea in fata Mont Blanc, refugiul Vallot, cocoasa de balena cum ii numita a crestei Bosses si o gramada de lume, unii care urcau, altii coborand deja. Cam asta o fost momentul in care un ghid cu doi clienti ne-o atras atentia sa ne legam in coarda, ca sunt crevase in zona, fapt care l-am indeplinit intocmai.
Tot cam de-aici o inceput si Adi sa se resimta din cauza altitudinii. Asa ca, intr-un ritm...interesant, in care ba el se oprea, ba eu. am urcat pana la refugiul Vallot, unde am decis sa intram, sa ne mai revenim un pic, si sa si luam un energizant, o stafida, si ce mai gaseam in rucsac. Chiar inainte sa intram, m-am speriat una ca lumea de tot, vazusem cum pe creasta Bosses, doi din cei trei membri ai unei echipe alunecasera si-o facut vreo 4-5 rostogoliri si lovituri totodata, pana o reusit sa se opreasca intr-un final. S-o si pus in fund, si i-am vazut stand asa cam jumate de ora, pana am presupus ca si-au revenit din soc, si-au putut continua mai departe.
In Vallot is cam 12 locuri in total, si ii folosit exclusiv ca refugiu, adica in caz de vreme rea sau alte urgente. Nu aveam nici un chef nici de apa, nici de mancat ceva, noroc cu insistentele venite din partea lui Liviu am bagat fortat niste batoane de ciocolata plus apa, si bine-am facut, ca m-o mai pus un pic pe picioare. Adi nu era nici el foarte ok, da imi parea mai in regula decat mine.
Cred ca am stat si aici vreo 30-40 de minute, si nu eram singurii, asa ca ne-am imbarbatat, si-am iesit din refugiu cu destinatia finala luata la azimut.
Urcusul o fost destul de greu, cred ca o data la maxim 10 pasi simteam nevoia sa ma opresc, iar la urmatorii 10 se oprea Adi. La un moment dat Adi s-o pus pe jos, sa-si mai traga sufletu, il auzeam pe Liviu ca sufla si el mai greu decat de obicei, iar io ma sprijineam bine de tot in piolet, cand, din spate, apar doi baieti imbracati in pantaloni mulati de alergat, cu ceva incaltari de alergat Salomon care scartaiau tare pe zapada, de parca erau facuti din cauciuc, cu o gecuta subtire pe ei, si in alergare ne depasesc foarte gratios. La cateva minute dupa ei, inca o fata, in acelasi echipament, dar cu aceeasi atitudine, o facut acelasi lucru, tot in alergare.
Am ramas absolut stupefiat, nu imi dadeam seama cum pot oamenii astia sa alerge la altitudinea asta, iar noi de abia ne trageam picioarele dupa noi, dar ma gandesc ca nu erau la prima isprava de genul asta, mai ales ca in traseu erau un tip care parea sa-i filmeze in timp ce alearga.
Asa ca, din mila, si sa nu-i facem de rusine, ne-am continuat pozitia pana ne-am mai revenit, si i-am dat din nou la deal.
Am mai avut un moment cam la 20 de m sub varf in care ne-am oprit din nou, pentru ca Adi se simtea din ce in ce mai rau, si asta o fost momentul care o coincis cu una bucata borala a lui, care l-o pus pe picioare ce-i drept, plus am observat si eu ca din lipsa de aer ca lumea plus moaca inghetata de la vant, nu prea puteam articula cuvinte, ceea ce mi-i s-o parut foarte interesant.
Dar ne-am dus mai departe, si-o data ce ne-am vazut pe varf, parca totul o disparut instant.
Se vedea foarte foarte frumos de sus, chiar daca se stransesera ceva nori, ca era deja la amiaza. Nu am vazut Matterhornul, dar vedeam spre Franta, Italia si cred ca si un pic din Elvetia.
Ne-am facut cateva poze, ne-am uitat spre Aiguille du Midi, ne-am imbratisat, si aveam asa o stare de bine si de...frumos, ne-am simtit tare tare bine ca am reusit sa urcam fara probleme. Am mai facut o poza cu Fortech, una cu steagul Romaniei, ne-am aruncat privirile cat am putut peste tot, sa nu uitam, si dupa vreo 25-30 de minute am inceput coborarea inspre cort.
Drumul inapoi necesita un pic de atentie pe creasta foarte ingusta care ii Bosses, ii asa o burta care nu are vizibilitate in partea de jos a ei, si asta o poate face sa para mai periculoasa, insa cu atentie si incet, se coboara fara nici o problema.
Cam cand am ajuns la Vallot, Adi se simtea destul de rau, asa ca am intrat si de data asta am stat o ora buna, timp in care el o mai atipit, iar Liviu si cu mine am mai povestit si ne-am recuperat si noi putin.
Cand am plecat de-aici, s-o asezat o ceata destul de densa, care pe alocuri mai permitea o raza de lumina, insa nu batea vantul si urma nu s-o astupat, asa ca am coborat fara probleme spre Gouter.
Ne-am oprit din nou la Gouter ca sa mancam ce mai aveam prin traista, si eventual o omleta, insa la 12 euro omleta...am luat doar o apa la 7 euro sticla (aprovizionarea se face cu elicopterul, deci ii de inteles de unde pretul atat de ridicat). Acolo am aflat ca pe a doua zi se anunta ninsoare si vreme in general rea, asa ca ne-am echipat inapoi, si am coborat si ultima portiune, o descatarare mai lina, asa, unde erau cabluri, si cu atentie in rest.
De mentionat ca am facut si aici vreo 2 ore si ceva, asa ca pe la 8 jumate seara eram deja la cort inapoi, dupa 18 ore in total de urcat pe varf, repaus, si asa mai departe.
Io eram lihnit de foame, si dupa ce-am dat telefoane acasa sa asigur ca totu ii ok si ca n-am murit, pe cand m-am intors la cort, baietii o zis ca si lor li-i foame, da li-i prea somn ca sa mai facem de mancare. Asa ca...minoritar fiind, m-am bagat si io la somn.
Cred ca previziunea de vremea rea o venit mai repede, sau nu stiu, cert ii ca toata noaptea o batut vantul si o nins ca tare de tot, fapt care iara nu ne-o lasat sa dormim ca lumea, da ce mai conta dupa alta noapte nedormita inainte, ca doar de-aici doar coboram.
Miercuri dimineata ne-am trezit pe la 8, am adunat cat am putut de repede si nu fara victime, in ideea in care io fiind ultimul mi-am udat absolut tot ce aveam la mine, dupa care am coborat mai in picioare, mai pe fund ca era mai rapid spre Nid d'Aigle, de unde am mers cu tramvaiul pana in St. Gervais tot in ceata si intr-o vreme usor mohorata, fara sa mai apucam sa vedem nimic.
Ajunsi jos ne-am repezit la primu fast food unde-am bagat cate un kebap care o intrat cam greu la toti trei, in sensu in care inghiteam toti cam greu, am trimis vederi acasa si am fost si la o alimentara de ne-am aprovizionat cu mancare si niste beri binemeritate.
Am gasit campingul din Passy, de pe malul lacului, unde ne-am cazat (18 euro pentru 3 persoane, plus 20 de euro pentru accesul masinii, 20 de euro care ii primesti inapoi la plecare). Dar, ii tot dadea cu ploaie, asa ca ne-am pus pe tarnatzul unui bungalow sa mancam, sa bem berile si sa povestim, si acolo am petrecut si noaptea, din caza ca ploaia nu se oprea, iar eu aveam cam totul ud, chiar daca pusesem la uscat mare parte din lucruri.
Joi dimineata o venit cu o vreme la fel de mohorata, asa ca am asteptat pana la ora 9 sa se deschida receptia, pentru ca eram vorbitori de engleza. Daca priviti mai jos in poza programul, ii diferit pentru francezi si pentru restul.
Dar drumul spre casa si concluziile, data viitoare.
Mai Ziggy, asta-i momentul in care mi-am jurat in barba ca voi ajunge si eu pe Mont Blanc, fie la CCC fie la o expeditie ca a voastra!
ReplyDeleteSa va fie de bine, si multumesc pentru imbold :)
Dani
Mersi Dani, si sa stii ca te sustin, iti dau ciorapii cu care am fost toata perioada in piciore
Delete