Nepal - suieraturi de vant si view-pointuri

     Kagbeni - view point

     Am iesit dimineata pe la 6 din camera, si-am mers un pic mai departe de hotel, sa vad cum arata fata de sud a varfului Nilgiri la rasarit. Si frumos o aratat, asa, pe partea stanga a vaii Gandaki cum ma uitam io.

     Dupa ce m-am intors, i-am gasit si pe restu treziti, asa ca am luat un mic dejun bun si cald, si ne-am hotarat sa urcam pana la un view-point de unde avem vedere buna asupra vaii Upper Mustang. Zona asta o fost o zona demilitarizata si foarte restrictionata accesului public, asa ca in clipa de fata ii considerata o zona foarte bine prezervata. Pentru acces in regatul asta, pentru ca acum este un regat, ii nevoie de un permis care costa 500$, iar pe langa asta, se plateste 50$ pentru fiecare zi petrecuta acolo. Asa ca ii clar ca mai aproape decat am fost, nici nu ne-am gandit sa pasim.

     Asa ca am plecat dupa micu dejun cu bagaj minim catre locul respectiv, care dupa harta parea sa fie undeva la vreo 4000 si un pic de metri. La putin timp dupa ce-am iesit din Kagbeni, ne-am lovit din nou de ariditatea locului, si de valea imensa a raului Gandaki. Dar poteca era evidenta, asa ca am tinut-o cat de mult am putut, si am facut bine, lucru de altfel confirmat de un pastor de capre peste care am dat pe drum, si cu care ne-am inteles din semne doar.
     Faptul ca nu creste nici o urma de vegetatie face ca distantele sa fie foarte greu apreciabile, iar vantul care iar o inceput sa ne biciuiasca n-o facut sa fie mai usoara tura.

     Dupa vreo 2 ore de urcat asa, chinuit, poate si de la vant sau poate pur si simplu de la varsta, si dupa o tura lunga de injurat asa cum scrie in carti, am reusit sa ajungem pe varf. Injuraturile s-o datorat in parte si faptului ca numai nu se mai termina urcarea, si de doua ori am avut impresia ca ajungem, numa ca sa descoperim ca mai avem de urcat putin. Dar am ajuns intr-un final lung si nesperat, de unde am avut o vedere foarte faina asupra vaii, a lantului muntos, Nilgiri, Dhaulagiri, pasul de unde coborasem cu doua zile inainte si Upper Mustang. Iar faptul ca am avut o bucata de slanina de la Rastolita combinata cu doua cepe din Nepal (fara paine, insa) o facut toata tura frumoasa.

     Am coborat dupa o vreme de admirat, unii mai repede si in fuga, altii mai incet si mai lenes si aici ma refer la mine ca mi-o intrat un spin in picior, asa ca i-am gasit pe baieti pe canapea, uitandu-se la meci.

     Inapoi in Kagbeni ne-am oprit sa luam suvenir lui Liviu, ca el era castigatorul de cu o seara inainte la whist. Iar seara, din nou la masa calda de unde era cel mai greu din lume sa pleci, asa de placut era. Iar faptul ca n-o fost curent si ca am stat la lumanari nu ne-o incurcat sau deranjat cu nimic ca sa mancam una buna si sa mai jucam o tura de carti.

Apoi, un pic dupa 10, ne-am bagat la somn, ca a doua zi planuiesm sa ne trezim devreme si sa plecam catre Jomsom si eventual sa ajungem la Marpha.

Nepal - Deșert si masa calda

     Muktinath - Jhong - Kagbeni


     M-am trezit iar de dimineata la Muktinath, din dorinta de a vedea rasaritul si mai ales Dhaulagiri la rasarit. Noroc ca erau treziti si oamenii de la hotel, asa ca le-am cerut o cafea cu care-am iesit pe terasa, sa privesc la munte si sa fumez una. Lucru care mi-o picat nespus de bine, pentru ca lumina cadea excelent de bine pe varf, nu era nimeni pe drum, iar in boxele hotelului se auzea mantra de baza din Nepal, Om mani padme hum. Asa ca m-am bucurat de un rasarit foarte linistitor si frumos.

   

     La putin timp dupa ce era deja bine lumina, s-o trezit lumea, inclusiv femeile care o iesit iar sa-si expuna marfa, asa ca dupa ce ne-am impachetat si noi, am luat micu dejun, si-am coborat in fata la hotel sa ne facem o poza IOLA impreuna cu castigatorul jocului din seara de dinainte.

     Ne decisesem la micu dejun ca sa mergem catre Kagbeni pe ruta mai lunga, dar mai pitoreasca, din ce citisem si ne-am dat seama de pe harta, adica vreo 14 km si cu o scadere de nivel de 800 de m, de la 3600 la 2800.
     Dupa vreo 2 km am ajuns intr-un foarte fain satuc, Jhong, unde am vizitat manastirea locala, pazita de un baiat. M-o costat 1$ intrarea, iar inauntru n-am vazut absolut nimic in afara de ceva picturi. Asa ca n-am inteles pentru ce am dat banii respectivi, insa baiatul mi-o explicat ca statuile cu Buddha se rasturnasera la cutremurul din primavara, iar banii pe care-i primesc de la turisti is folositi ca sa-si reconstruiasca scoala din sat. Asa ca pe urma m-am simtit mai ok in legatura cu banii dati. De-abia cand am iesit am observat ca aveau si un incalzitor solar foarte mare in curte, iar cand am trecut pe langa el am auzit ca sfaraia ceva in oala. I-am multumit baiatului pentru tur, si i-am dat o mana de bomboane, pe care le-o luat rapid, dupa ce-o verificat ca nu-l vede nimeni daca le ia. Nu stiu de ce, ca o fost singura data cand am vazut un copil sa faca asa cand i-am oferit bomboane. Asa ca l-am rugat sa ma lase sa-i fac si-o poza, si m-am bucurat ca asta o acceptat mult mai usor.

     La scurt timp dupa ce-am plecat, ne-am trezit ca suntem in continuare intr-o zona deosebit de arida, unde nu creste absolut nimic, iar asta face ca vantul sa fie unul extrem de hotarat si de patrunzator. Si mai mult, ne-am trezit ca eram numai Jonathan si cu mine, o parte din baieti fiind mult in fata, si o parte mult in spate.

     Da am zis ca nu-i asta un bai, asa ca ne-am dus fiecare catre Kagbeni in ritmu lui, pana cand am observat ca dinspre Dhaulagiri vin nori tot mai negri, asa ca ne-am decis sa-i dam si-o alergare, la gandul ca s-ar putea ca ploaia sa nu fie tocmai ploaie la altitudinea aia.

     Din fericire, inspre noi n-o mai ajuns nimic, in afara de vantul care de fapt nu s-o oprit aproape deloc, asa ca ne-am trezit destul de rapid deasupra unei vai impresionante, pe fundul careia curgea un fir de apa, iar pe marginea vaii era Kagbeni si plantatiile de orez.

     Am facut cateva poze si-am coborat, ca deja era racoare destul de bine. La intrare in oras ne-am oprit la check point sa ne punem stampila pe viza, insa nu era nevoie, punctul respectiv era pus acolo pentru cei care voiau sa viziteze Upper Manang, zona pentru care ii nevoie de un permis special.
     Asa ca ne-am continuat plimbarea pe stradutele foarte inguste si frumoase, am trecut si de viagra man de care citisem, si-am ajuns in centru, unde ne-am oprit ca sa ne regrupam. Adi era deja ajuns, Liviu se intorsese fara bagaj ca sa ne caute, Yotam s-o dus deja sa caute hotel, iar Marinel cu Sid si Nicu erau si mai in spate. Asa ca pana am stat ca sa ne regrupam, am mai scapat de doua maini de bomboane, si-am agatat o gagica locala.

     Dupa o vreme am reusit sa ne adunam, in parte cel putin, in sensul ca Marinel cu Nicu gasisera loc la un hotel, in timp ce Yotam la altul, asa ca am optat pentru a doua varianta, ca parea mai ok. Am stat la Shangri-La hotel, un hotel tare fain cu una din cele mai misto chestii pe care le-am vazut, o masa incalzita. Adica o masa care avea sapata sub ea un fel de groapa, in care erau 3 galeti mari de tabla, iar masa era acoperita cu o patura groasa. Nu am observat decat tarziu ce era sub ea, cand o venit doamna de la bucatarie cu jar pe care l-o pus in galeti, asa ca in foarte scurt timp ne-am incalzit cu totii bine de tot, multumita paturii care ne acoperea peste picioare si nu lasa caldura sa plece. Si cum seara o plouat bine de tot afara, ne-am petrecut-o la masa calda, cu carti si cina si vreo 2 beri, timp in care am facut planul ca urmatoarea zi sa urcam la view point, locul de unde se poate vedea catre Upper Mannang.