Citisem undeva ca exista un loc unde putem parca masina si-i gratuit, da nu mai stiam unde, asa ca ne-am dus sa intrebam. Am ajuns pe niste stradute pe ceva ce parea o pietonala, unde, daca tot era loc, am aprins avariile (semnul clasic de "pot parca oriunde"), l-am lasat pe Adi langa masina si ne-am dus pana in magazin sa ne cumparam o apa, paine si alte mici chestii.
Cand am plecat de la magazin, am trecut pe langa un Office Tourism, unde am intrebat daca prognoza se anunta ok, unde putem lasa masina, etc. Prognoza se anunta intr-adevar buna pentru ziua urmatoare cel putin, am fost informati ca putem lasa masina in statia din St. Gervais pe numele ei Le Fayet, unde parcarea este gratuita. Lucru bun de stiut, de altfel.
Asa ca ne-am proptit in parcare, si pentru ca tot mai era timp, am mancat rapid una asa, pe capota, ca niste cetateni de nadejde. Tot atunci ne-am adus aminte ca nu prea mai avem benzina la primusul pe care l-am primit de la Baiu, asa ca ne-am indreptat rapid spre cea mai apropiata statia peco, conform GPS-ului. L-am lasat pe Adi sa pazeasca locu de parcare, ca era fix unde te dadeai jos din tramvai, ca sa nu lasam vreo portita neacoperita. La statia unde am ajuns, surpriza, nu erau oameni. Era o statie in care bagai cardu, dupa care cardu iti zicea cati bani ai, tu alimentai, dupa care scoti cardu si totu-i in regula.
Numa bine ca si-asa nu ne trebuia decat maxim 1l de benzina, asa ca am bagat de 1,30 euro, si bucurosi am plecat ca nu tre sa dam explicatii de ce bagam benzina in pet si alte prostii. Cum am plecat, Liviu o primit mesaj ca de fapt o fost taxat cu o suma cam de 10 ori mai mare decat am folosit noi. Asa ca am tras la super marketul de langa, sa intrebam despre ce-i vorba. Am aflat astfel ca din cauza ca, cardul nu este in valuta, se blocheaza toate fondurile disponibile pe card, insa daca la intoarcere face o cerere de deblocare a banilor respectivi, totu ii in regula. Sa stiti in caz ca patiti ceva de genu.
Ne-am intors in gara, la fix sa mai avem vreo 20 de minute pana sa vina tramvaiu, timp in care am lejerit asa pe iarba.
Calatoria cu tramvaiu tine cam o ora si jumate, si urca pana la 2300 m. Biletu o costat 33 de euro dus-intors de om, cel putin in perioada asta.
Ii destul de abrupt, urcarea se face cu un tramvai electric cu cremaliera care suna tot drumu, bineinteles, lucru deloc deranjant ca parca te si adoarme pe de-o parte, plus ca se deschid niste peisaje absolut minunate. Pe drum sunt vreo 3 statii, daca bine retin, de unde se pot face trasee scurte si usoare in zona respectiva. Foarte frumos. Ultima portiune devine foarte foarte abrupta, am insemnat-o cu rosu mai jos, si ma minunam cum linia are 100 de ani deja de cand ii functionala, si ca mare treaba ingineria, io care nu prea pricep treburile astea de obicei.
Am ajuns la Nid d'Aigle, si am vrut sa mergem sa ne rezervam drumul inapoi, ca sa dam crez unor afise ce le vazusem in tramvai, si anume ca la intoarcere este necesar sa fie facuta rezervare. Domnul ne-o zis ca nu-i cazu, si am presupus ca asta se face doar mai tarziu in timpul anului, cand probabil numarul celor care urca cu tramvaiul creste simtitor.
De-acolo....la pas pana la refugiul Tete Rousse. Nu as stii sa zic cat costa o camera, am citit doar ca daca nu este facuta rezervare, costa 90 de euro locul (nu camera). Traseul nu-i foarte greu, da o devenit interesant cum incet incet eu cel putin mi-am depasit recordul de inaltime. Era foarte cald cand batea soarele, am urcat in tricou chiar daca era zapada, dar ce-i drept, cand era un pic de umbra, scadeau temperaturile cam cu 10-15 grade...
Am ajuns dupa vreo 3 ore, am montat cortul, ne-am imbracat (multumim Strindberg, minunate softshell-urile primite), si ne-am pus pe topit zapada ca sa facem un ceai, o supa la plic, plus sa avem apa pe a doua zi, cand urma sa urcam.
Ne-am mai plimbat prin zona refugiului, ne-am uitat spre Grand Culoir, portiunea despre care citisem ca-i mai expusa din cauza caderilor de pietre, pietre care intr-adevar cadeau des si cu sunet puternic. Ne mai uitam si la alte echipe, unii coborand, altii urcand spre refugiul Gouter, si pareau atat de mici ca nici nu ne dadeam seama pe unde exact vine ruta pe care trebuie sa urcam.
Am mai facut ceva poze (multumim Fortech, ne era foarte foarte greu fara ajutorul primit sa ajungem pana in punctul asta), ne-am uitat la cateva placute comemorative, din pacate, ale unor oameni care nu avusesera norocul sa mai aiba zile.
Ruta spre Gouter ar fi cea cu rosu, in linii mari. Portiunea mai expusa ii asigurata cu un cablu de metal, insa nu ii recomandata folosirea de zelb, cel mai bine ii printr-o caraba prinsa direct de cablu, cu coarda trasa fie prin caraba, fie dublu-8 in caraba. Noi am avut o semicoarda de 30 de metri, si-o fost numa buna.
Devenea deja ciudat faptul ca in vale luminile deja se aprindeau, iar pe noi inca ne batea soarele in fata si eram tot cu ochelarii de soare pe ochi, dar...frumos in acelasi timp.
Pe la 10 si ceva ne-am pus la somn, pentru ca urma ca la 1:30 AM sa ne trezim, ne imbracam, impachetam rapid ce avem, si s-o luam la pas spre varf.
Si cam asta o fost si cu ziua de luni.
No comments:
Post a Comment