Am dormit extrem de rau la high camp. Si asta din cauza altitudinii, si a pulsului foarte mare, din nou. Dar, in plus pe langa asta, cam o data sau de doua ori pe ora ma trezeam ca nu am aer si nu pot sufla. Motiv din care ma panicam, si ma ridicam in fund, sa trag 3-4 guri de aer adanc in piept, si sa-mi revin. O trecut noaptea pana la urma, cu cateva episoade din astea, iar la ora 6 Marinel s-o trezit s-o imbracat si-o plecat incet cu lumea si cu porterul (sau cel putin asa am crezut atunci) catre pas.
Era clar ca nu mai reusesc sa adorm, asa ca mi-am luat aparatu foto si-am urcat pana in punctul in care fusesem c-o seara inainte cu baietii, sa vad rasaritul de soare si sa mai fac niste poze. Si bine am facut!
Pentru ca era senin, fata de cum fusese c-o seara inainte, cu un plafon drept si nu foarte mare de nori in departare, catre Roc Noir, dar mai ales nu era nimeni sus, si m-am putut bucura de liniste. Iar de rasarit si mai tare, pentru c-o fost un rasarit fain, ce o inceput sa lumineze varfurile pe nesimtite, apoi dintr-o data o luminat puternic varful Annapurna, ca apoi sa lumineze pe nori si pe toata valea.
Am coborat dupa pozat sa impachetam, dupa care ne-am dus rapid sa luam micul dejun, si am inceput s-o luam la pas, incet, spre pas. Ziua era programata ca fiind una lunga, urmand sa urcam de la 4900 pana la 5415, ca dupa aceea sa coboram pana la 3800. Iar de coborarea aia imi era cam groaza, deoarece vazusem pe harta ca ii mult de mers, iar diferenta de nivel ii destul de coplesitoare.
Am facut 2 ore pana sus in pas, iar drumul nu pot sa zic ca ii greu, atata doar ca se simte din plin faptul ca esti la altitudine si implicita lipsa de oxigen. Dar drumul o fost fain, iar sentimentul si mai fain, ca ne-am vazut ajunsi unde ne-am dorit sa fim cu cel putin o jumatate de an inainte.
Drept sa zic, panorama de sus nu-i asa de impresionanta cum as fi crezut. Si asta din cauza ca nu-i asa un loc deschis, cum o fost de exemplu la lac, unde sa vezi fie pereti foarte mari si abrupti, fie ghetari sau altceva. Asa ca nu ne-am lungit excesiv de mult dupa ce-am facut pozele si ne-am pornit lejer la vale, spre Muktinath.
Iar drumul o fost asa cum l-am prevazut, adica lung si parca numa nu se mai termina o data. Am dat pe drum peste un om care suferea de AMS (acute mountains sickness) si care de abia se tinea pe picioare. Dar nu era singur, cineva il sprijinea si sutinea in permanenta, iar ei ca si noi coborau deja, asa ca erau pe drumul cel bun inspre revenire.
Pe masura ce coboram, am observat o foarte mare schimbare de peisaj fata de partea cealalta a trecatorii, unde ne petrecusem atata timp deja. Iar prin asta ma refer ca era destul de ciudat, fata de cum ii la noi, ca si la altitudini inalte de 3800-4200 de metri, mai exista vegetatie. Sub forma de tufe si cu spini, desigur, plus niste pomisori mai ciudati, dar chiar si asa. Insa cum am trecut de partea cealalta si-am scapat de zapada, ne-am dat seama ca suntem intr-un loc foarte foarte arid, nu vedeam nimic ce-ar semana cu un vreun pom sau vreo tufa mai mare pe nicaieri mai jos, fapt de altfel confirmat pe masura ce ne apropiam de Muktinath. Iar sentimentul pe care-l aveam (cu toate ca nu am fost inca) era cel de Asia Centrala. Am ajuns la un moment dar la niste restaurante/hoteluri unde ne-am oprit sa ne luam apa iar cu ocazia asta am vazut pe un manuitor de turma de yaci cum i-o indreptat catre partea in care si-o dorit, si anume cu o prastie. Iar tipu avea o tinta tare buna, ca l-am vazut de 3 ori cum s-o aplecat sa puna o piatra mare in prastie, pe care incepea s-o invarta repede, incat il auzeam si noi care eram mult mai jos decat el, si dintr-o data o lansa catre yaci extrem de aproape cat sa-i sperie sa alerge, dar nu cat sa-i loveasca ca sa le faca rau.
Dar deja din punctu asta am vazut si locu spre care ne indreptam, iar in spatele lui, foarte inalt, varful Dhaulagiri.
Ajunsi in Muktinath ne-am indreptat direct catre hotel Bob Marley, ca stiam de el multumita la reclamele ce le-am vazut la high camp, si ne-am gandit ca n-are cum sa nu fie bine si frumos. Care asa o si fost. Si mai ales, am dat in sfarsit de apa calda dupa multe zile in care n-am vazut asa ceva, asa ca dusul o fost de fapt adevarata rasplata a faptului ca am biruit sa trecem pasul. Asta si cateva beri Gorkha, plus o tura prin "centru" unde am facut cateva cumparaturi. Aici, in Muktinath o fost singuru loc din toata excursia unde oamenii o fost usor insistenti sa cumparam ceva de la ei. Si cred ca din cauza ca de regula vindeau mult mai mult, inainte de cutremur, cand mergea mai multa lume in Nepal. Dar sezonul era slab, si era deja catre final, asa ca ii inteleg ca erau foarte dornici sa faca niste bani.
Seara ne-am petrecut-o iar jucand whist, iar de data asta am pus si-un premiu la bataie, si anume castigatoru urma sa primeasca din partea celorlalti jucatori un tricou cu Bob Marley de la hotelul Bob Marley. Premiu castigat si preluat de catre Jonathan, care o jucat o partida chiar buna. Cat am jucat jocul, cativa nepalezi ne-o tot urmarit si ne-o zis ca si ei au un joc similar, da nu s-o bagat, cred ca de frica cand o vazut ce buni suntem.
Dupa joc am coborat in fata hotelului sa rad o tigara, si cat am stat acolo m-o acostat doi baieti usor bauti. In prima faza m-am simtit usor atacat, cred ca din nou, din cauza obisnuintei de precautie de acasa, cu atat mai mult cu cat m-o intrebat daca n-am o tigara, si asta ii text clasic de pornit o bataie. Dar chiar asta voiau, iar dupa ce le-am dat, si-o cerut scuze ca ei is bauti, dar o carat in ziua respectiva bagajele unui grup de turisti, si o simtit nevoia sa bea ceva. Dupa care s-o dus la somn. Si tre sa recunosc ca o fost o premiara pentru mine, ca inca nu am mai patit sa mi se ceara scuze din partea cuiva baut pentru motivu ca-i baut. Si mai tare mi-o placut de nepalezi cu ocazia asta!
Asa c-am sarbatori cu mers la somn, ca era deja trecut de 10 seara, iar noi avusesem o zi plina.
No comments:
Post a Comment